Astenia

   

     Si cand mi-am data seama ca s-a terminat a fost prea tarziu. Cand mi-am dat seama ca soarele n-o sa mai strluceasca prea curand la fel de important pe cerul senin a fost deja prea tarziu. Cand in cele din urma am realizat cu inima sfaramata ca trebuie sa-mi scot din dulapuri tricourile largi si pantalonii scurti si ca nu voi mai putea sta pana seara fara ca degetele sa-mi tipe dupa niste manusi, deja era prea tarziu...Un pustiu vag acopera fiecare strada, fiecare ulita. Acoperit de frunze garbovite aidoma a niste batrani la capatul puterilor si inconjurat de straji de copaci uscati la marginea unor livezi strabatute de rotile tractoarelor greoaie ce trecusera pe acolo nu cu mult timp in urma. E prea tarziu sa mai pot da timpul inapoi la zilele de vara, la caldura, la libertate.

     Acum stand toata adunata intr-un pat moale, cu plapuma mototolita pe langa mine, nici nu indraznesc sa ma misc sau sa scot vreun sunet. Privesc in gol. Privesc albul peretilor si ma sperie perfectiunea lor, linistea ce o pot creea. Totul e perfect plat, nici o umbra, nici o crapatura, nimic! Tacerea ce se lasase era asurzitoare, iar ticaitul continuu al ceasului exasperant si pe cat se poate de obositor. Vroiam sa ma ridic, sa dau draperiile la o parte pentru a putea vedea cum se aduna lumea la biserica intr-o zi de duminica. O zi atat de rece incat si mintea ti se oprea in loc, iar gandurile ramaneau doar a fi luate de vreun vant mai puternic urmand a fi purtate pe cer, in cautarea soarelui acum pierdut. Insa nu eram in stare sa ma misc mai departe de pat, picioarele mi se oprisera in loc inghetand pe parchetul rece ca marmura. Acum ascultam clopotele alerte ce se auzeau de asa aproape, cu mintea in alta parte, dasr totusi le auzeam cum suna nestapanite trezind latratul catorva caini de pe micuta ulita. Imi inchid urechile pentru tot ce ma inconjura si incerc sa-mi misc picioarele. 

     Eram ca o matese ce aluneca alene printr-o casa goala, ca printr-un teatru fara spectatori. Eram ultimul actor separat de lume, pe o scena inghetata, privind undeva dupa peretii incremeniti, undeva afara, cautandu-si zilele de faima si caldura.

Vobiti incet, sau poate chiar in soapta

Azi sint neputincios ca o matasa

Doar sufletul imi luneca prin casa

Pe marile covoare si asteapta.

Intrarea lui in vis e-ngaduita

De mult. S-a pregatit cu sarguinta

Hainele mele fragede palpita

Sa-i infasoare lirica fiinta.

Caci va pleca. Si-n alba incapere

O sa raman cu fata mai frumoasa.

Si fiecare lucru imi va cere

Sa ii surid. Azi sint ca o matasa.

O zi în București

-Un articol de pe vechiul meu blog incapabil de a recunoaste un ID

-Stiu, scriu mult si deobicei prost :)) N-ai ce-i face!

Încearca sa-i iei locul tipului și vezi cum ai reuși sa treci de o astfel de zi! :)) 

    

     Pentru mulți Bucureștiul, ca și alt oraș mare din România, a ajuns o simplă bătaie de joc. Primul lucru pe care îl vezi de cum intri in capitală ar putea fi aglomerația în trafic și nu numai, și blocajele rutiere, binențeles însoțite deseori de niște tamponări aleatori în care ai putea să participi chiar și împotriva voinței tale. Dupa mine, ăsta ar putea fi unul dintre puținele lucruri în care te poți înscrie fără a plăti vreo taxă. Apoi îți amintești că acasă nu ai nimic de mâncare și extenuat de drumul lung, și cu nervii la pământ din cauza șoferilor grabiți care în cel mai sigur caz își legaseră o mână de claxon pentru a nu pierde nici o secundă așteptând la semafor după niște "ramoliți" de șoferi care nu apasă la timp pe pedala de accelerație, tragi mașina pe o alee lăturalnică începând să cauți un loc de parcare cât mai aproape de terasa pe care o văzusei ceva mai devreme. Și începi să te învârți în disperare în jurul parcării sperând din răsputeri ca tipul care tocmai urcase in mașină va pleca cât de curând. Peste 10 minute te întorci la parcare la fel cum un criminal se înroarce întotdeauna la locul crimei, deși, în situația ta, miza e mult mai mare, iar așteptarea infernala. Dar îl vezi! Din fața ta vine un alt șofer, destul de liniștit chiar, care se apropie fără nici o grijă de locul TAU de parcare pe care l-ai așteptat în infernul caniculei de afară (noroc de aerul condiționat din mașina). Astfel îți încalci orice principiu și cu mâna pe claxon apeși pedala de accelerație. Cu puțin noroc și multă tehnică reușești in cele din urma sa-ți iei ce era al tău de drept (sau cel puțin asta credeai dupa ce ai așteptat in caldură să plece tipul acela). După ce te-ai mai destins puțin, iar celălalt șofer a terminat sa te înjure în limba lui, cobori din mașina, o încui la loc și pornești spre terasă gândindu-te cât de norocos ești că ai putut găsi un loc de parcare chiar în spatele locației cu pricina.

     Ajungând în fața terasei te oprești brusc și îți pui mâinile în cap, este plin! Mai tragi totuși de-o speranța și mergi înăuntru, chiar dacă este insuportabila caldura, iar aerul conditionat pare sa lipseasca, ai face orice pentru o masă copioasă însoțită de o cafea și o țigara într-un șeslong în care te-ai mai putea relaxa...în limita posibilitaților. Dar se pare că cineva s-a gândit deja la asta și când zic cineva ma refer la o mulțime de oameni înghesuiți pe la mese, așteptând iritați să le ia un chelner comanda sau chiar, pentru cei mai norocoși, să-și aminteasca vreun chelner că ei au comandat ceva. În fine, când vezi că nu mai este nici o șansă de capul tău te retragi în liniște și foarte dezamagit spre mașina. Când ajungi acolo alta!...bara mașinii tale este zgâriată. Te uiți puțin în jur, nu e nimeni, nici un numar de telefon, absolut nimic. Mort de foame și de oboseală intri în mașină făra să-ți mai pese de ce s-a întâmplat, trântești portiera și te indrepțti catre un fast-food din apropiere. Bine că așa ceva se găsește la orice colț de stradă. Ei bine, ai ajuns, comanzi o cafea și un sandwich, apoi plătești și pleci. Toate bune și frumoase până aici, dar unde să îți savurezi în liniște cafeaua mult așteptată? Parcurile sunt prea departe, acasă nu prea ai vrea sa te duci deocamdata...în final îți stralucește o idee și pornești ceva mai calm cu mașina prin oraș. În cele din urmă ai ajuns, parcarea unei benzinări de la marginea orașului. Îți iei mâncarea și cobori din mașina oftând dezamacit și gândindu-te unde ai ajuns să mânânci. În fine, asta e situația și trebuie să te adaptezi pe cât posibil. Te așezi liniștit la o masă și îți mânânci calm sandwich-ul, îți fumezi fericit țigara, dar cand vrei să-ți începi și cafeaua îți dai seama că se varsase pe drum.Asta a pus capac la toate! Te îndrepți spre mașină lăsând și resturile pe masă doar ca să ajungi mai repede acasa. Dar din spatele tau sa aude o vece crispata care striga: "Domule, întoarceți-vă! Cine o să facă curat aici?!"  dar tu fară să intori capul raspunzi mai mult șoptit: "Da' tu de ce mai ești angajat aici?" și pleci din nou spre mașină și apoi fară măcar sa mai fi atent la orice altceva, acasă!

     Și asta a fost. Ai ajuns în apartament, încui ușa, te schimbi rapid și dai să te culci. Însă înăuntru era mai ceva ca afară! Abia puteai respira de caldura, dar multumește-I Domnului ca a inventat cineva aerul conditionat! În cele din urmp adormi gandindu-te cum s-a dus de râpă dupamiaza ta liberă...