Si cand mi-am data seama ca s-a terminat a fost prea tarziu. Cand mi-am dat seama ca soarele n-o sa mai strluceasca prea curand la fel de important pe cerul senin a fost deja prea tarziu. Cand in cele din urma am realizat cu inima sfaramata ca trebuie sa-mi scot din dulapuri tricourile largi si pantalonii scurti si ca nu voi mai putea sta pana seara fara ca degetele sa-mi tipe dupa niste manusi, deja era prea tarziu...Un pustiu vag acopera fiecare strada, fiecare ulita. Acoperit de frunze garbovite aidoma a niste batrani la capatul puterilor si inconjurat de straji de copaci uscati la marginea unor livezi strabatute de rotile tractoarelor greoaie ce trecusera pe acolo nu cu mult timp in urma. E prea tarziu sa mai pot da timpul inapoi la zilele de vara, la caldura, la libertate.
Acum stand toata adunata intr-un pat moale, cu plapuma mototolita pe langa mine, nici nu indraznesc sa ma misc sau sa scot vreun sunet. Privesc in gol. Privesc albul peretilor si ma sperie perfectiunea lor, linistea ce o pot creea. Totul e perfect plat, nici o umbra, nici o crapatura, nimic! Tacerea ce se lasase era asurzitoare, iar ticaitul continuu al ceasului exasperant si pe cat se poate de obositor. Vroiam sa ma ridic, sa dau draperiile la o parte pentru a putea vedea cum se aduna lumea la biserica intr-o zi de duminica. O zi atat de rece incat si mintea ti se oprea in loc, iar gandurile ramaneau doar a fi luate de vreun vant mai puternic urmand a fi purtate pe cer, in cautarea soarelui acum pierdut. Insa nu eram in stare sa ma misc mai departe de pat, picioarele mi se oprisera in loc inghetand pe parchetul rece ca marmura. Acum ascultam clopotele alerte ce se auzeau de asa aproape, cu mintea in alta parte, dasr totusi le auzeam cum suna nestapanite trezind latratul catorva caini de pe micuta ulita. Imi inchid urechile pentru tot ce ma inconjura si incerc sa-mi misc picioarele.
Eram ca o matese ce aluneca alene printr-o casa goala, ca printr-un teatru fara spectatori. Eram ultimul actor separat de lume, pe o scena inghetata, privind undeva dupa peretii incremeniti, undeva afara, cautandu-si zilele de faima si caldura.
Vobiti incet, sau poate chiar in soapta
Azi sint neputincios ca o matasa
Doar sufletul imi luneca prin casa
Pe marile covoare si asteapta.
Intrarea lui in vis e-ngaduita
De mult. S-a pregatit cu sarguinta
Hainele mele fragede palpita
Sa-i infasoare lirica fiinta.
Caci va pleca. Si-n alba incapere
O sa raman cu fata mai frumoasa.
Si fiecare lucru imi va cere
Sa ii surid. Azi sint ca o matasa.
