Minciuna

     Am inteles, bat campii. Am inteles, ce nu mergea, ce nu va merge si ce nici in prezent nu da randament. Cred ca am inteles ce nu m-am chinuit vreo data sa inteleg, sa pricep, sa percep, sa sesizez ori sa interpretez.
     Mai cred totusi ca nu am inteles nimic.
     Nu va fi inchinat nimanui, nu va fi despre nimic anume, se va intelege totul ori nimic -si cel mai probabil ultima varianta-. Ce sa intelegi din 5 cuvinte lepadate aiurea pe un fond galben?
     Trombon. Ajungi undeva, candva, pe aproape de tine, de cei din jur, de nimeni pana la urma. Esti ultimul om ce va respira ori primul ce va muri intr-o sete acerba de minciuna. Pierzi. Castigi o farsa ambigua. Necesitatea de a sti pana unde va merge, cat de mult poti sa mergi cu ea de mana. Ea te prezinta alor ei, iar ei nu te plac, se ingretoseaza  -cum nu a facut-o nimeni pana acum- dar ea si-a declarat dragostea fasta. Imbratisezi un cuvant, un buchet de flori moarte, reci, ce te platesc fara motiv cu succesiuni de tremuraturi convulsive la cuprinderea cu vederea a celor din jur. Frisoane. Convulsie. Lasitate. Teama redundanta asupra oamenilor, vorbelor.
     Ea te imbratiseaza iar, cu mainile reci, apatice, cum a facut-o pana acum, lasandu-te in asteptarea unui fior cald, inuman. Pana la urma ce mai e omenesc in ea? O detesti si o cuprinzi la randul tau cu ambele maini, nu departe de soldul vag conturat ce te dezgusta, urcand parca latent pe sub piele, atingandu-i coastele, sanii, umerii, iar fara sa-ti dai seama ea pluteste; pluteste in stransoarea acerba din jurul gatului alb. Frumoasa femeie se va stinge. Si cu ea odata amicitia,  inocenta. Ti-au omorat-o folosindu-se de propriile tale maini.
     Libertatea superficiala. Nu manifesti regrete, ori durori nenorocite asupra ei. Esti condamnat, fara sa vrei, de tine insuti. Nimeni nu te poate invata parerea de rau, regretul. Intr-un final nici nu aveai nevoie de ele. Condamnat cum esti, ajungi inspre starea inutilitatii sociale. Acum esti osandit, dar o vei revedea curand...pe ea.