Media si interesul public

     Mi s-a spus spus, sfatuit si comunicat intr-o maniera publica si particulara in momente diferite ale aceleiasi luni ori saptamani, ori in definitiv s-ar putea sa fi fost si zile, sa ma las de filozofat...pe motive temainice chiar. Dar daca nu ar trebui sa ai incredere in actori de ce ai face-o cu jurnalistii? Tot o atitudine teatrala au si ei in nevoia de atentie; o atentie diferita fata de a noastra, a oamenilor de rand.      Cu toata aparatura de filmat in fata ta, eclipsandu-te doar printr-o luminita vibranta si cam atat, nu poti sa minti, asa ca le-am declarat: un cancan politic. Fara sa stiu, fara sa ma gadesc la consecinte si cu o voce de bariton -grava si intermediara intre o frica inutila si dezacordul facut de privire si tonul vorbirii- le-am mai declart: mi-am schimbat parerea. Mare iluzie. Sunt incapatanata, nu poate nimeni sa-mi schimbe opinia proasta, banala, creata fara acordul meu personal si in acelasi timp sunt un nimic al manipularii, fara conceptii, fara prejudecati, fara interes.
     Interes. Asta mi-au zis: interesul public. As vrea sa fie o scuza pentru ca tu nu citesti ce nu prea mi-am dat interesul sa scriu si pana la urma chiar s-ar putea sa fie, insa nu pot spune ca ma simt satisfacuta ca am nimerit-o. Conchid ca nu e totul despre interesul public. Nu e totul despre cele 7 minute de atentie posibila despre care invatasem, despre socul si groaza bazate pe capul unui bebelus ori a unei tipe sexi intr-un costum de baie. Atunci despre ce e? Asta am uitat sa-i intreb sau asta au evitat sa ne spuna? Poate e doar parerea mea deplasata, poate nu totul se rezuma, dupa cum am zis, la tipolegia mustii: cat mai des cu atat mai multe sanse sa te bage in seama...sau sa te striveasca in urma unei deziluzii pe care ai creat-o. Complicat. Prea complicat sa strivesti o musca, prea complicat sa te bage cineva in seama cu cele 20 de reclamatii facute intr-o luna.
     Poate oamenii adunati au puterea, poate se va intampla ceva ce in ultima seara te-a trezit din vis cu o hotarare crancena pe fata, dar totul se bazeaza pe un poate si o dau iar pe filozofie, iar dupa cum m-au sfatuit, nu mai fac asta ca nu-i de interes public.

Cine ești tu?

     Nu e ca și cum ar fi ceva prestabilit, nu e ca și cum ai înțelege ceva concret din ce scriu și în cele din urmă nu e ca și cum ai putea prezice într-un mod ce te face automat Mama Omida un subiect ce va urma. Din lipsa de tangibilitate îmi permit mie și doar propriei mele persoane sa scrie orice de oriunde și de la oricine capabil să aibă timp spre o categorică irosire a acestuia. Dar ce îmi permit până la urmă? De unde știu că acest "tot" va fi acceptat ori cel puțin trecut cu privirea în cel mai agreabil mod. Nu mi se permite nimic până la urmă. E de reținut: eu îmi permit orice. Și până la urmă nici eu nu o fac dintr-o simplă și neprihănită temă, lașitate, păsare de considerație; puterea ei, exterioară mie. Afecțiune, anxietate, depresie. Teama de penibil. Clișeic în fundamentele ei. Incapaciteate. Inutilitate. Ți-e (ori mai realistic zis, "mi-e") frică, ești îngrozit de puteresa de decizie; cine e destul de mare să poată face o decizie? Dar în paralel: cine e destul de mare să poată comenta o decizie. Gândire ipocrită din partea mea, din partea uneia care nu-și permite o pseudo-depresie nici pe o foaie de externare. De unde? Previzibil. Urăsc detaliile.
     Cum să-mi permit eu să fac ceva, ceva ieșit din normalul prestabilit? Cum să-mi permit eu să nu fac nimic?...când nimic în sine e deja departe de a fi trecut cu vederea. Citate inutile găsești cu găleata pe tumblr, nu vreau s-o dau pe filozofi inutile de viață. O viață pe care nu ai trăit-o -a mea, ce abia a început- deci într-o concluzie brută nu ai de unde o cunoaște, nu ai de unde să îți pese, nu ai de unde atâta interes; și totuși mai scriu.
     Emfazic. Mă comport după dorința altora, o dorință pe care nu o cunosc, nu o pot intui și totuși o aplic. Cu ce drept le fur ideea perfecțiunii și încerc -fara nicio șansă de reușita, dar cu o dorință sabornică- s-o pun în practică? Cică e prea greu să vezi în spatele perților albi, goi. Ăsta nu e adevărul; e o lipsă de interes bine fondată. Cine ești tu să îmi pese de tine?