Media si interesul public

     Mi s-a spus spus, sfatuit si comunicat intr-o maniera publica si particulara in momente diferite ale aceleiasi luni ori saptamani, ori in definitiv s-ar putea sa fi fost si zile, sa ma las de filozofat...pe motive temainice chiar. Dar daca nu ar trebui sa ai incredere in actori de ce ai face-o cu jurnalistii? Tot o atitudine teatrala au si ei in nevoia de atentie; o atentie diferita fata de a noastra, a oamenilor de rand.      Cu toata aparatura de filmat in fata ta, eclipsandu-te doar printr-o luminita vibranta si cam atat, nu poti sa minti, asa ca le-am declarat: un cancan politic. Fara sa stiu, fara sa ma gadesc la consecinte si cu o voce de bariton -grava si intermediara intre o frica inutila si dezacordul facut de privire si tonul vorbirii- le-am mai declart: mi-am schimbat parerea. Mare iluzie. Sunt incapatanata, nu poate nimeni sa-mi schimbe opinia proasta, banala, creata fara acordul meu personal si in acelasi timp sunt un nimic al manipularii, fara conceptii, fara prejudecati, fara interes.
     Interes. Asta mi-au zis: interesul public. As vrea sa fie o scuza pentru ca tu nu citesti ce nu prea mi-am dat interesul sa scriu si pana la urma chiar s-ar putea sa fie, insa nu pot spune ca ma simt satisfacuta ca am nimerit-o. Conchid ca nu e totul despre interesul public. Nu e totul despre cele 7 minute de atentie posibila despre care invatasem, despre socul si groaza bazate pe capul unui bebelus ori a unei tipe sexi intr-un costum de baie. Atunci despre ce e? Asta am uitat sa-i intreb sau asta au evitat sa ne spuna? Poate e doar parerea mea deplasata, poate nu totul se rezuma, dupa cum am zis, la tipolegia mustii: cat mai des cu atat mai multe sanse sa te bage in seama...sau sa te striveasca in urma unei deziluzii pe care ai creat-o. Complicat. Prea complicat sa strivesti o musca, prea complicat sa te bage cineva in seama cu cele 20 de reclamatii facute intr-o luna.
     Poate oamenii adunati au puterea, poate se va intampla ceva ce in ultima seara te-a trezit din vis cu o hotarare crancena pe fata, dar totul se bazeaza pe un poate si o dau iar pe filozofie, iar dupa cum m-au sfatuit, nu mai fac asta ca nu-i de interes public.

Cine ești tu?

     Nu e ca și cum ar fi ceva prestabilit, nu e ca și cum ai înțelege ceva concret din ce scriu și în cele din urmă nu e ca și cum ai putea prezice într-un mod ce te face automat Mama Omida un subiect ce va urma. Din lipsa de tangibilitate îmi permit mie și doar propriei mele persoane sa scrie orice de oriunde și de la oricine capabil să aibă timp spre o categorică irosire a acestuia. Dar ce îmi permit până la urmă? De unde știu că acest "tot" va fi acceptat ori cel puțin trecut cu privirea în cel mai agreabil mod. Nu mi se permite nimic până la urmă. E de reținut: eu îmi permit orice. Și până la urmă nici eu nu o fac dintr-o simplă și neprihănită temă, lașitate, păsare de considerație; puterea ei, exterioară mie. Afecțiune, anxietate, depresie. Teama de penibil. Clișeic în fundamentele ei. Incapaciteate. Inutilitate. Ți-e (ori mai realistic zis, "mi-e") frică, ești îngrozit de puteresa de decizie; cine e destul de mare să poată face o decizie? Dar în paralel: cine e destul de mare să poată comenta o decizie. Gândire ipocrită din partea mea, din partea uneia care nu-și permite o pseudo-depresie nici pe o foaie de externare. De unde? Previzibil. Urăsc detaliile.
     Cum să-mi permit eu să fac ceva, ceva ieșit din normalul prestabilit? Cum să-mi permit eu să nu fac nimic?...când nimic în sine e deja departe de a fi trecut cu vederea. Citate inutile găsești cu găleata pe tumblr, nu vreau s-o dau pe filozofi inutile de viață. O viață pe care nu ai trăit-o -a mea, ce abia a început- deci într-o concluzie brută nu ai de unde o cunoaște, nu ai de unde să îți pese, nu ai de unde atâta interes; și totuși mai scriu.
     Emfazic. Mă comport după dorința altora, o dorință pe care nu o cunosc, nu o pot intui și totuși o aplic. Cu ce drept le fur ideea perfecțiunii și încerc -fara nicio șansă de reușita, dar cu o dorință sabornică- s-o pun în practică? Cică e prea greu să vezi în spatele perților albi, goi. Ăsta nu e adevărul; e o lipsă de interes bine fondată. Cine ești tu să îmi pese de tine?

Minciuna

     Am inteles, bat campii. Am inteles, ce nu mergea, ce nu va merge si ce nici in prezent nu da randament. Cred ca am inteles ce nu m-am chinuit vreo data sa inteleg, sa pricep, sa percep, sa sesizez ori sa interpretez.
     Mai cred totusi ca nu am inteles nimic.
     Nu va fi inchinat nimanui, nu va fi despre nimic anume, se va intelege totul ori nimic -si cel mai probabil ultima varianta-. Ce sa intelegi din 5 cuvinte lepadate aiurea pe un fond galben?
     Trombon. Ajungi undeva, candva, pe aproape de tine, de cei din jur, de nimeni pana la urma. Esti ultimul om ce va respira ori primul ce va muri intr-o sete acerba de minciuna. Pierzi. Castigi o farsa ambigua. Necesitatea de a sti pana unde va merge, cat de mult poti sa mergi cu ea de mana. Ea te prezinta alor ei, iar ei nu te plac, se ingretoseaza  -cum nu a facut-o nimeni pana acum- dar ea si-a declarat dragostea fasta. Imbratisezi un cuvant, un buchet de flori moarte, reci, ce te platesc fara motiv cu succesiuni de tremuraturi convulsive la cuprinderea cu vederea a celor din jur. Frisoane. Convulsie. Lasitate. Teama redundanta asupra oamenilor, vorbelor.
     Ea te imbratiseaza iar, cu mainile reci, apatice, cum a facut-o pana acum, lasandu-te in asteptarea unui fior cald, inuman. Pana la urma ce mai e omenesc in ea? O detesti si o cuprinzi la randul tau cu ambele maini, nu departe de soldul vag conturat ce te dezgusta, urcand parca latent pe sub piele, atingandu-i coastele, sanii, umerii, iar fara sa-ti dai seama ea pluteste; pluteste in stransoarea acerba din jurul gatului alb. Frumoasa femeie se va stinge. Si cu ea odata amicitia,  inocenta. Ti-au omorat-o folosindu-se de propriile tale maini.
     Libertatea superficiala. Nu manifesti regrete, ori durori nenorocite asupra ei. Esti condamnat, fara sa vrei, de tine insuti. Nimeni nu te poate invata parerea de rau, regretul. Intr-un final nici nu aveai nevoie de ele. Condamnat cum esti, ajungi inspre starea inutilitatii sociale. Acum esti osandit, dar o vei revedea curand...pe ea.

Vreme

     Ziua adolescentului. Nu mă contrazice că nu ar exista, doar ascultă pentru că oricum o faci în van. Era idee de a percepe vremea, însă cu sinceră nepăsare nu sunt prea sigură cine ar schimba vremea - ea ne schimbă pe noi. Îți bagă melancolia în vene până când te apuci de Eminescu și îl tragi de mâneca până la ultima critică literară. Penibil - trebuie, este imperativ sau obligatoriu pentru fiecare în partea să aibă o durere doar înn vârful cotului pentru schimbare - de vreme, de sistem. Tu ești ăla tâmpitu, anarhistu...Îți schimbi opiniile ca vremea și rămâi cu semnele catușelor vechii gândiri. Și la ce bun dacă de la 30 de ani o sa ajungi la aceeași cabină de vot împreună cu turma? Dar nu e ca și cum votul tău ar conta. Politică. Nu fac politică din simplul motiv că sunt pe lângă interes. Mă voi opri aici.
     Îmi place cum se formează umbre albe de siluete printre rânduri. Te definesc în haosul tău dar nu îți dau altă personalitate. Rămâi tot tu, acela dormic de dezordine, dar și cel speriat de aceasta. Ai sentimente - un adolescent frustrat - le scoți din piept și urli catre lume, de desrupra ei. Poate ești doar un prost ce țipă lucruri știute, plictisite, ori prea importante și nedorite. Ești cel ce se schimbă cu vremea, de ce te-ai face auzit când ești doar o copie? Dacă vremea schimbă lucrurile bine, vechi aranjate, atunci și tu poți. Sau nu. Oricum într-o schimbare continuă cine te mai bagă în seamă? Ești unul printre alții - inutil, urât prin schimbare, manevrabil prin indecizie.
     Ești prins la sol și nu poți să te ridici, înconjurat de nuanțele altora. Gri. Lipsit de răbdare, continuu grabit și o înlăturare rapidă a imaginației. Până la urma la c e buna? La ce sunt bune visele?
     Vorbești și iar vorbești, fiind activitatea de baza, însă preferi monologul, un repceptor la nivelul tău, dar nu știi cât de sus a devenit acesta, ori cât de mult a fugit pe calea decadenței morale. Îți place să vorbești încet, să șoptești, dar sa fi auzit. Nu asculți, crezi că spui lucruri emoționante apo doar condamni; condamni viața, ce ai facut cu ea, unde ai ajuns. Dar o altefel de viață daca-i avea, altfel ți-ai bate joc de ea.

Ședință

   

     
           
                - Ne trebuie! Ce?...Un plan. Pentru ce?...Pentru popor, oameni buni, pentru oameni, dragă    adunare, pentru…proxima noastră prioritate!    

                - Pentru ce?

                - …Pentru oraș. E de maximă importanță. Îi dăm undă verde.

                - Uăi. Da’ pentru ce, nu-i verde? Din sud și până-n gară tăt numa’ ți…muncitori udând verzeala. La ce să mai mobilizăm lumea așa degeaba?

                - Căscăm urechea la nevoile concetățenilor voștri.

                - Uăi, da’ nu dispunem de materiale logistice și nici numerice, degeaba deranjăm oamenii.

                - Da’ chiar așa, domle. Cu ce bani voiești dumeatale săăă urmin oamenii din garsoniere? 

                - Se face. Mai tăiem din cercetări, din oameni ce udă și mătură de aiurea…așa facem economie la apa, benzină și poate mături – materie primă, domnilor. Poate facem un efort în plus pentru a antrena starea de bine a oamenilor.

                - Târgoveții noștri sunt prezentabili și așa. Uăi, la ce să le stricăm umbra morcovului… ma scuzați, obelixului cu praf și pulbere din aspirațiile noastre despre un oraș mai cum se cade.

                - Poetic mai ești, domnule. Aspirațiile noastre îs ale popurului! 

                - Și cum îi auzi dumitale aspirațiile din fotoliu cu puf ori din spatele biroului lung din lemn de stejar de care ne rugăm de un an să primim și noi. Zi dom'le, cum îi auzi?

                - Cum îi auzi și tu...deșteptule că la dr....uăi, nu-mi pierd eu scaunu pentru banca de procese pentru un neghiob.

                - Uăi, da de ce-mi vorbești așa? Nu pe același fotoliu stăm?

                - Dintr-adins, dom'le. Să se mire ăi ca tine. Ia zi, pront, cum dorim noi un oraș?

                - Mai cum se cade.

                - Cum se cade este! Îl vrem mai…jovial.

                - Jovie, uăi! Nu-l auziți? Doar îi colea lângă dumneavoastră protestând de prea multă frumusețe. 

                - Și ia zi-mi tu, de ce protestează orașul când noi stăm pe fotoliile noastre din puf?

                - Dintr-adins. Își strâmbă gâtu citint de pe jos imnu. Ori de se pierd printre cutiile cărămizii ce dau atât de bine cum CDC-u', amu a tinerilor...atat de joviali. Dar suntem atat de propmți de se miră toți de unde fonduri să dispară fiecare chiștoc de pe trepte.

                 - Dispare, dispare, da' uăi, cu polițistu cap, ei stau cu verdeață-n ambele mâini.

                 - Și asta nu era bine?

                 - Păi nu prea.

                 - Atunci, în cazul ăsta, propun sa luam masuri de dublare a muncitorilor ce adună iarba de pe trepte. Fără șomaj, lumea ne vede operativitatea. Să-i dăm verde.

Praf de feminism

Cred ca invat si ma desfasor favorabil de la noua perspectiva, respectiv cu ajutorul gratis si fara restrictii oferit de expertii televiziunii, zilnic vizionati si vizitati. Crima, jafuri si violuri, e de senzatie si da atmosfera fiecarei mese. Nu vroiam sa aduc din nou idea ecranului puricat pentru ca am mai pomenit de el si in splendoarea trecutului, undeva prin aprile, toamna, anul trecut, insa cu falsa modestie si exces de zel in domeniul deznadejdii, m-am dumerit ca nu se cuvine sa incep altfel sau legat de alt inceput, un astfel de subiect sau informatie.
Ca si femeie (ori asta se cere sa fiu) atrag asupra mea orice pricipiu iesit din drepturile de garantie si imposibil de redigerat. Vrem drepturi egale, dar noi mai presus de altii, vrem iubire neconditionata, cu conditii, vrem orice, dar nu se potriveste nimic. Pentru mojicii mai noi in domeniu ce inca o iau cu sare si piper si o dau pe gat in jos, cam la asta se reduce tot feminismul campaniilor de fuste. Si pentru restul mojicilor (de orice sex doriti sa fiti ca si cititor cu drepturi depline) ce iau in serios si fac scandal din spatele tastaturii: aduna-ti 3 dintre principiile tale despre eleganta mea, drept reprezentat de seama a sexului frumos ce tinde sa-si verse resursele de lichide la sfarsitul titanicului. 3 principii de moralitate ce ingaduie categoriei sus metionate sa-si etaleze fustitele pe la casa nasterii pana la testament sau mai tarziu, apoi permite-i nevesti-tii sa te catalogheze ca "muiere".
Poate-s o frustrate, revenind la persoana mea, careia i s-a urcat din gat pana-n cap si mai departe ideea, respectiv perceptia unei femei mandre de ceea ce este. Nu din ipostaza unui privitor ci a celui care se plange in public de plangerile altora. Sunt idei de gasit, iar marea disputa ramane pe cine a falsat nopatea trecuta.
"Tinerii" dupa cum s-ar zice dintr-o ipostaza trecuta, au drag si se lasa impresionati de inteligenta in surplus. Inteligenta fara idei, ceva ce stie ce i-a fost zis si o extinde maxim 3 randuri cu ignoranta ideii in sine. Incep sa fie intocmai ca un consiliu de razboi, pe hartie il iau prizonier si pe Napoleon, il fac praf si pulbere, calculeaza si potrivesc toate in cabinetul lor, dar numai in cabinetul lor.

Idee (Atelier Vin' la Teatru)

      Penibil - termen fandosit, existent cu scopul de a înscrie tot spectrul nebuniei așezată la loc de onoare pe bucățile de lemn uzat ale scenei. Dar cum poți să te comporți altfel când în interiorul lui -celui ce îi dăm ascultare cu un respect amical- e cel mai curat nebun dintre noi toți? Cum putem fi altfel decât penibili când cu tălpile goale ori cu pantofii umplem haotic spațiul necuprinzător pentru demența noastră? Redefinim termenii încrederii și ne lăsăm căzând impasibil în brațele sorții create pe loc de cei ca noi.
      Nu suntem actori, nu suntem importanți pentru spectacol, nu știm să fim teatrali: ne definim prin improvizație, prin atenție ori încredere. Încredere în sine, când avem o singură șansă de reușită, dar milioane de încercări posibile. Nu există public al nebuniei noastre. Ca un fel de boală alergăm prin trupul scenei, contaminând-o cu praf de infamie al unei dorințe nestatornice ce iese în formă fizică, tăcută, plină de viață noua. Nu suntem blocuri imobile de beton, prezentând zilnic același chip lehămetit de  de trecerea timpului ori a oamenilor noi și vechi din fața noastră, dar nu suntem nici trupuri din carne clocotitoare după o doleanță imposibilă, utopie. Fapte motivate de lipsa de sonor exterior - detașare, priviri fixe îți povestesc viața pe zile.
      Suntem cei mândri de nebunie, cei ce văd frumusețea în zbuciumarea forului interior. Suntem cei ce îți asculta cu ochii nerăbdarea din privire. Suntem o idee și vom fi o amintire.

Gânduri de primă scenă

      Cât de ridicol ricoșează sute ori mii de reflectoare. Cine stă să le numere pe toate, fiecare fascicol pe fiecare chip, zâmbet, grimasă? Privire sfidătoare ce concomitent nu-mi transmite nimic....Nimic. Asta sunt; singur pe o scenă - socială ori ficționala? Cine știe? Mă priviți anevoios fără a exprima nimic, dați impresia că prezența mea e una motivată de ceva anume, un scop știut de voi, dar păstrat în tăcere. Nu mă mai fierbeți...înnebunesc sub sprâncenele încruntate de uimire nejustificată....Mă faceți să cred că sunt cineva, că mă veți asculta. Voi! nu sunteți nimic. Aruncându-mă deasupra tuturor capetelor, fără scop. Pentru prima data nu sunteți nimic. Aceleași particule de praf ce ascultau și în camera înfundată din zilele trecute. Trecute...fiare în așteptare, azi nu puteți face nimic asupra-mi. Azi pot vorbi, pot sa tac. --- Azi mă ascultați și până să vă dați seama cât de irelevantă este depravare cuvintelor mele totul se va termina. Adio...sunt cineva.