Praf de feminism

Cred ca invat si ma desfasor favorabil de la noua perspectiva, respectiv cu ajutorul gratis si fara restrictii oferit de expertii televiziunii, zilnic vizionati si vizitati. Crima, jafuri si violuri, e de senzatie si da atmosfera fiecarei mese. Nu vroiam sa aduc din nou idea ecranului puricat pentru ca am mai pomenit de el si in splendoarea trecutului, undeva prin aprile, toamna, anul trecut, insa cu falsa modestie si exces de zel in domeniul deznadejdii, m-am dumerit ca nu se cuvine sa incep altfel sau legat de alt inceput, un astfel de subiect sau informatie.
Ca si femeie (ori asta se cere sa fiu) atrag asupra mea orice pricipiu iesit din drepturile de garantie si imposibil de redigerat. Vrem drepturi egale, dar noi mai presus de altii, vrem iubire neconditionata, cu conditii, vrem orice, dar nu se potriveste nimic. Pentru mojicii mai noi in domeniu ce inca o iau cu sare si piper si o dau pe gat in jos, cam la asta se reduce tot feminismul campaniilor de fuste. Si pentru restul mojicilor (de orice sex doriti sa fiti ca si cititor cu drepturi depline) ce iau in serios si fac scandal din spatele tastaturii: aduna-ti 3 dintre principiile tale despre eleganta mea, drept reprezentat de seama a sexului frumos ce tinde sa-si verse resursele de lichide la sfarsitul titanicului. 3 principii de moralitate ce ingaduie categoriei sus metionate sa-si etaleze fustitele pe la casa nasterii pana la testament sau mai tarziu, apoi permite-i nevesti-tii sa te catalogheze ca "muiere".
Poate-s o frustrate, revenind la persoana mea, careia i s-a urcat din gat pana-n cap si mai departe ideea, respectiv perceptia unei femei mandre de ceea ce este. Nu din ipostaza unui privitor ci a celui care se plange in public de plangerile altora. Sunt idei de gasit, iar marea disputa ramane pe cine a falsat nopatea trecuta.
"Tinerii" dupa cum s-ar zice dintr-o ipostaza trecuta, au drag si se lasa impresionati de inteligenta in surplus. Inteligenta fara idei, ceva ce stie ce i-a fost zis si o extinde maxim 3 randuri cu ignoranta ideii in sine. Incep sa fie intocmai ca un consiliu de razboi, pe hartie il iau prizonier si pe Napoleon, il fac praf si pulbere, calculeaza si potrivesc toate in cabinetul lor, dar numai in cabinetul lor.

Idee (Atelier Vin' la Teatru)

      Penibil - termen fandosit, existent cu scopul de a înscrie tot spectrul nebuniei așezată la loc de onoare pe bucățile de lemn uzat ale scenei. Dar cum poți să te comporți altfel când în interiorul lui -celui ce îi dăm ascultare cu un respect amical- e cel mai curat nebun dintre noi toți? Cum putem fi altfel decât penibili când cu tălpile goale ori cu pantofii umplem haotic spațiul necuprinzător pentru demența noastră? Redefinim termenii încrederii și ne lăsăm căzând impasibil în brațele sorții create pe loc de cei ca noi.
      Nu suntem actori, nu suntem importanți pentru spectacol, nu știm să fim teatrali: ne definim prin improvizație, prin atenție ori încredere. Încredere în sine, când avem o singură șansă de reușită, dar milioane de încercări posibile. Nu există public al nebuniei noastre. Ca un fel de boală alergăm prin trupul scenei, contaminând-o cu praf de infamie al unei dorințe nestatornice ce iese în formă fizică, tăcută, plină de viață noua. Nu suntem blocuri imobile de beton, prezentând zilnic același chip lehămetit de  de trecerea timpului ori a oamenilor noi și vechi din fața noastră, dar nu suntem nici trupuri din carne clocotitoare după o doleanță imposibilă, utopie. Fapte motivate de lipsa de sonor exterior - detașare, priviri fixe îți povestesc viața pe zile.
      Suntem cei mândri de nebunie, cei ce văd frumusețea în zbuciumarea forului interior. Suntem cei ce îți asculta cu ochii nerăbdarea din privire. Suntem o idee și vom fi o amintire.

Gânduri de primă scenă

      Cât de ridicol ricoșează sute ori mii de reflectoare. Cine stă să le numere pe toate, fiecare fascicol pe fiecare chip, zâmbet, grimasă? Privire sfidătoare ce concomitent nu-mi transmite nimic....Nimic. Asta sunt; singur pe o scenă - socială ori ficționala? Cine știe? Mă priviți anevoios fără a exprima nimic, dați impresia că prezența mea e una motivată de ceva anume, un scop știut de voi, dar păstrat în tăcere. Nu mă mai fierbeți...înnebunesc sub sprâncenele încruntate de uimire nejustificată....Mă faceți să cred că sunt cineva, că mă veți asculta. Voi! nu sunteți nimic. Aruncându-mă deasupra tuturor capetelor, fără scop. Pentru prima data nu sunteți nimic. Aceleași particule de praf ce ascultau și în camera înfundată din zilele trecute. Trecute...fiare în așteptare, azi nu puteți face nimic asupra-mi. Azi pot vorbi, pot sa tac. --- Azi mă ascultați și până să vă dați seama cât de irelevantă este depravare cuvintelor mele totul se va termina. Adio...sunt cineva.