Cine ești tu?

     Nu e ca și cum ar fi ceva prestabilit, nu e ca și cum ai înțelege ceva concret din ce scriu și în cele din urmă nu e ca și cum ai putea prezice într-un mod ce te face automat Mama Omida un subiect ce va urma. Din lipsa de tangibilitate îmi permit mie și doar propriei mele persoane sa scrie orice de oriunde și de la oricine capabil să aibă timp spre o categorică irosire a acestuia. Dar ce îmi permit până la urmă? De unde știu că acest "tot" va fi acceptat ori cel puțin trecut cu privirea în cel mai agreabil mod. Nu mi se permite nimic până la urmă. E de reținut: eu îmi permit orice. Și până la urmă nici eu nu o fac dintr-o simplă și neprihănită temă, lașitate, păsare de considerație; puterea ei, exterioară mie. Afecțiune, anxietate, depresie. Teama de penibil. Clișeic în fundamentele ei. Incapaciteate. Inutilitate. Ți-e (ori mai realistic zis, "mi-e") frică, ești îngrozit de puteresa de decizie; cine e destul de mare să poată face o decizie? Dar în paralel: cine e destul de mare să poată comenta o decizie. Gândire ipocrită din partea mea, din partea uneia care nu-și permite o pseudo-depresie nici pe o foaie de externare. De unde? Previzibil. Urăsc detaliile.
     Cum să-mi permit eu să fac ceva, ceva ieșit din normalul prestabilit? Cum să-mi permit eu să nu fac nimic?...când nimic în sine e deja departe de a fi trecut cu vederea. Citate inutile găsești cu găleata pe tumblr, nu vreau s-o dau pe filozofi inutile de viață. O viață pe care nu ai trăit-o -a mea, ce abia a început- deci într-o concluzie brută nu ai de unde o cunoaște, nu ai de unde să îți pese, nu ai de unde atâta interes; și totuși mai scriu.
     Emfazic. Mă comport după dorința altora, o dorință pe care nu o cunosc, nu o pot intui și totuși o aplic. Cu ce drept le fur ideea perfecțiunii și încerc -fara nicio șansă de reușita, dar cu o dorință sabornică- s-o pun în practică? Cică e prea greu să vezi în spatele perților albi, goi. Ăsta nu e adevărul; e o lipsă de interes bine fondată. Cine ești tu să îmi pese de tine?